Început de şcoală, pe stil nou

De dimineaţă, în maşină, abţinîndu-mă cu greu să nu înjur traficul infernal din oraş pe care eram nevoit să-l iau în roţi în drumul spre şcoală, o priveam în oglinda retrovizoare pe fiica mea, aflată pe bancheta din spate: nici vorbă de emoţii, ci mai curând de o stare de absenţă, accentuată şi de vremea mohorâtă care arunca cu stropi răzleţi pe parbrizul maşinii. Până la urmă, avea dreptate: începutul şcolii coincide în mod cu totul nefericit cu sfârşitul vacanţei, ceea ce e de natură să-şi dea suficiente motive de tristeţe: câţi dintre voi se întorc cu bucurie la serviciu după terminarea concediului?

Altceva voiam să spun însă: un alt ”câştig” important al tuturor guvernărilor postdecembriste este şi această demitizare, dezbrăcare de orice veştmânt solemn sau doar sentimental a momentului de început de an şcolar. Fiica mea începe azi clasa a VI-a. Dar la acest moment încă nu ştie câţi ani va mai face în şcoala generală şi în ce clasă va începe liceul. Nu ştie în ce liceu o va trimite repartizarea computerizată de la finele gimnaziului. Nu are habar care va fi oferta de bacalaureate la sfârşitul liceului (examen ce a început să semene tot mai mult cu abonamentele la televiziune prin cablu: poţi alege pachetul social, sau cel standard, sau cel standard plus pachetul HBO şi niscaiva pornouri...). Chiar şi începutul şcolii astăzi este rezultatul unei modificări de ultim moment a datei iniţiale, care era 10 septembrie (nu am înţeles niciodată ce au avut aproape toţi miniştrii învăţământului cu tradiţia începutului şcolii pe 15 septembrie... în ultimii ani, şcoala a început la tot felul de date, care mai de care mai inovatoare, mai puţin în data de 15 septembrie).

Şi totuşi, mă pot socoti norocos: dacă aş fi fost posesorul unui copil de vreo 6 ani, astăzi ar fi trebuit să-l duc în clasa ”zero”, adică într-o clădire deloc primitoare pentru un copil de vârsta lui, într-o sală de clasă cu foarte puţine elemente care să amintească de copilărie şi de joacă, lăsându-l să se descurce cum poate în pauze printre picioarele colegilor cu aproape 10 ani mai mari şi cel mai probabil plângînd cu sughiţuri multe zile de-acum înainte de dorul de ”doamna” lui de la grădiniţă, care îi trăgea până sub bărbie păturica înaintea somnului de la amiază, alături de colegii de grupă.

De partea financiară a debutului şcolii nu are rost să mai pomenesc: au făcut-o cu sârg (ca în fiecare septembrie, de altfel) toate televiziunile în ultima săptămână, prin zeci de reporteri care transmiteau live, cu un aer preocupat, dintre rafturile hipermarketurilor, cât e caietul, cât e stiloul, cât ghiozdanul şi cât uniforma.

Dar poate că demitizarea asta, începutul ăsta de şcoală ”pe stil nou” are totuşi şi ceva bun. Poate că fiica mea – care priveşte cu aceeaşi detaşare pe geamul maşinii prinsă în mijlocul unei coloane nesfârşite, în timp ce mie doar mi se pare că încep să văd mai clar giratoriul la care nu reuşesc să mai ajung, de parcă ar fi o Fata Morgana – are nevoie să înceapă azi o şcoală aidoma societăţii în care trăieşte: inconstantă, născatoare de frustrări, cauzatoare de depresii, nedreaptă... Poate aşa va fi mai pregătită pentru ce o aşteaptă la terminarea şcolii. Până la urmă, nici şcoala precum un turn de fildeş - în care te poţi închide crezînd/sperînd în valori ce nu au nici o legătură cu ce vei întâlni atunci când ieşi - nu e o afacere pentru nimeni. Şi, mai apoi, nu-i aşa?: ce nu te omoară, te face mai puternic!

Astfel că, parafrazînd puţin, aş putea să-i urez fiicei mele, acum la început de an şcolar, un sincer ”să supravieţuieşti bine!” Dar n-o fac. Pentru că încă mai sper, deşi nici eu nu ştiu prea bine ce. Aşa că-i voi ura – ei şi tuturor celor ca ea – să aibă parte de un an şcolar cât mai bun şi să fie sănătoasă. Iar cu restul, vom mai vedea noi.