miercuri, 19 septembrie 2012

Vilă la ţară, varianta românească

Am fost duminică la un picnic, pe la Fedeleşoiu în sus, pe malul stâng al Oltului, până cam prin dreptul intersecţiei drumului spre Muiereasca – Frăsinei cu DN7, sub un stejar crescut solitar pe coama unui deluşor: linişte, privelişte deosebită, vreme numai bună de făcut un grătar (în cazul în care legislaţia privind picnicurile a intrat deja în vigoare, ţin să precizez că acest material nu se constituie într-un autodenunţ!).

Dar nu despre asta voiam să vorbesc... Drumul foarte bun – asfaltat de curând în mare parte şi foarte puţin circulat – mi-a permis să merg cu viteză redusă şi să mă uit, în dreapta şi stânga, la casele de pe margine... mai ales la cele nou construite, în ultimii ani, înainte de începerea crizei. Am observat astfel că marea lor majoritate erau aşezate foarte aproape de stradă, la câţiva metri doar de gardul – şi el frumos făcut, ce-i drept - ce despărţea proprietatea de trotuar şi de drum: vile înalte, adesea pe două etaje, cu vizibile dotări şi finisaje scumpe şi de calitate, la care trebuia să mă uit, pentru a le cuprinde întregi cu privirea, aplecîndu-mi capul.

Pentru cei care nu cunosc zona trebuie să spun că ea este una ”de ţară” - gen ”contry-side”, fără vreo legătură cu agitaţia oraşului aflat la numai câţiva kilometri - foarte frumoasă, liniştită, cu dealuri domol coborând către Olt, cu o panoramă asupra malului drept al apei, pe unde curge fluxul de maşini de pe DN 7, şi asupra altor dealuri, la fel de domoale, spre apus.

Cu toate acestea, casele (vilele, ca să fiu mai exact) nu erau situate astfel încât locatarii lor să se bucure de întreg peisajul ăsta minunat, de liniştea de ”ţară”, de intimitatea pe care ţi-o dă o astfel de localizare în comparaţie cu trăitul înghesuit (pe verticală sau orizontală) de la oraş; nu, ele erau în aşa fel aşezate, încât să fie vizibile de la stradă. Să poată fi privite, admirate, invidiate şi comentate. Evident, toată fala asta are un preţ: beţivul care tocmai a ieşit noaptea pe trei cărări de la crâşma satului poate adăsta o clipă, mânat de nevoi irepresibile, pentru a micţiona uşurat pe gardul mândrei case, sub fereastra dormitorului sau living-ului. La fel, puştanii teribilişti ai comunei îi pot deranja pe locatari atunci când pun de-o întrecere ad-hoc cu scuterele pe strada principală. Ori duminica devreme, lumea bătrână a satului poate tulbura somnul locatarilor în drumul ei spre biserică. Sau vacile care se duc dimineaţa devreme sau se întorc seara târziu la şi de la păscut, pe strada principală, pot strica – auditiv şi, nu în ultimul rând, olfactiv – traiul fericitului posesor al vilei în cauză.

Dar ce mai contează asta? Important e că mândrul proprietar îi poate indica unei cunoştinţe care vrea să-l viziteze: ”cum intri pe stradă, vei vedea la vreo două sute de metri o vilă portocalie (sau albastră, sau crem, sau prăzulie, sau...) pe dreapta (sau pe stânga)... acolo stau eu”. Important e că din fuga maşinii poţi rămâne totuşi pe retină cu imaginea unei construcţii impresionante care străjuieşte îndeaproape strada, deşi mai are în spate o curte de câteva mii de metri pătraţi. Important e că eşti văzut, că oamenii din zona aia rurală a oraşului ştiu (şi vorbesc) despre tine: ”uite, aia e casa lui cutare, e director / şef / inspector / poliţist / consilier / preşedinte la...”.

Altfel, ce farmec ar mai avea o viaţă la ţară, pustie, doar cu familia, în fundul curţii, unde nu-ţi vede nimeni bogăţia şi nu te pizmuieşte nimeni pentru ce-ai reuşit să pui deoparte şi să-nalţi în doar cîţiva ani?

Un comentariu: