Legea picnicului la români

Legea picnicului – pe numele ei oficial: Legea nr. 54 din 19 martie 2012 privind desfăşurarea activităţilor de picnic – nu este, cum s-ar putea crede, prima din domeniul ăsta. Deloc! O lege a picnicului funcţionează bine-mersi la români de mai multe decenii şi chiar dacă este mai simplă, nu este mai puţin respectată.

Astfel, la articolul 1, legea nescrisă a picnicului la români spune că cel mai bun loc de picnic este cel din imediata vecinătate a altor practicanţi ai acestei activităţi recreative. Cum altfel te poţi duela în waţii difuzoarelor date la maxim, cum altfel te poţi lăuda cu conţinutul grătarului şi cu numărul ”fără număr” al sticlelor de bere, suc pentru ăia mici şi obligatoria tărie ”pentru început”.

La articolul 2, aceeaşi lege stipulează că locul de picnic trebuie ales cât mai aproape de o şosea intens circulată, de preferat un DN, dacă nu chiar vreun ”european”. Motivaţia acestei prevederi vine din faptul că micii nu sunt îndeajuns de gustoşi dacă nu sunt parfumaţi consistent cu noxe proaspăt ieşite de pe ţeava de eşapament şi că număratul maşinilor care trec pe drum este cea mai potrivită activitate premergătoare moţăielii de după grătar.

În fine, la articolul 3, legea mai spune că, devreme ce definiţa picnicului vorbeşte de o masă luată în comun, în ”aer liber”, grătarul ”de la bloc” este cea mai bună ilustrare a termenului: e în comun, pentru că tot cartierul poate adulmeca– vrând-nevrând - fumul degajat de mititeii şi fleicile care sfârâie pe cărbunii încinşi, şi e în aer liber, pentru că în faţa blocului sau pe balcon, toţi vecinii din blocurile din jur sunt liberi să te vadă şi să te audă.

Dincolo de glumă, însă, mi-a fost greu, zilele acestea, de concediu, când am ieşit şi eu la ”iarbă-verde”, să-i înţeleg pe cei care fac grătare pe marginea drumului ori pe aceia care se înghesuie, pătură lângă pătură şi grătar lângă gratar, deşi pajiştea este mai mult decât încăpătoare (acum, sincer să fiu, motivul îl ştiu prea bine: este acea dorinţă de a epata, de a ne da în spectacol, de a cotropi - vizual, sonor, odorific şi eventual tactil - pe cei din jur, atât de dragă nouă, mai ales la momente de sărbătoare).

Eu am fost, ca şi în alte dăţi, ”la stejar” (cum îi spune fiică-mea), adică într-un loc descoperit în urmă cu ceva ani, pe drumul paralel cu DN7, undeva prin dreptul Budeştiului: la vreo 15 km Nord de Râmnicu Vâlcea, pe un deal accesibil cu maşina, sub un stejar generos, cu multă linişte, solitudine şi cu panorame minunate de o parte de alta, pe care am şi reuşit să le surprind în câteva fotografii.