Catedrala blasfemiei neamului

Lucram acum câteva zile la una din bisericile mele din ceramică: un model al unei biserici de lemn maramureşene. Şi constatam, în timp ce lucram la partea de jos a machetei, modul plin de respect pentru Dumnezeu în care erau alcătuite bisericile pe vremuri – în special cele din Ardeal: spaţiul pentru oameni este redus la nivelul podelei, pe care credincioşii calcă sau pe care îngenunchează în rugăciune; restul – tavanul înalt şi turnul semeţ, cu acoperiş ţuguiat, să urce crucea cât mai sus - era spaţiul Domnului, cinstirea pe care creaţia lui i-o aducea în felul acesta.

M-am uitat şi la proiectul catedralei mântuirii neamului: plină de tot felul de spaţii pentru activităţi omeneşti şi menită să-ţi arunce în ochi nu măreţia celui căreia îi este închinată, ci a celui care a conceput-o şi o construieşte. În felul în care a fost gândită, CMN este cea mai mare – şi la propriu, şi la figurat – blasfemie arată lui Dumnezeu, de către chiar cei care se intitulează slujitorii săi.