Omiliafobia

Mereu m-am mirat de cum poate cineva muri ”înecat” într-o mare de grâu... sau de porumb... sau de orice fel de grăunţe. Am văzut – cred că în mai multe rânduri, dovadă că şi imaginaţia are limitele ei – o scenă de genul ăsta în filme. Şi mă tot întrebam: cum să mori din aşa ceva? Nu te poţi ridica pe grăunţele care deja au căzut ca să stai cu capul deasupra lor? Nu poţi ”înota” la suprafaţa lor? Pare-se că nu.

La fel e – am observat – şi cu cuvintele. Atunci când sunt prea multe şi li se pierde rostul: de a spune ceva, de a învăţa, de a împărtăşi. Cuvintele ăstea te îneacă, te sufocă. Mori încet - începând de la urechi, apoi creierul şi apoi întreg corpul – sub torentele de cuvinte. Ai vrea să te împotriveşti, dar sunt prea multe şi vin prea repede, unele după altele. Speri ca şuvoiul să se oprească, dar imediat ce se termină o frază, începe o alta. Şi tot aşa. Simţi că sensul tuturor acestor cuvinte e unul stricat, întors de la coadă la cap, fără miez şi cu mult praf, dar asta nu te face să te sufoci mai puţin. Ba dimpotrivă.

Dezvolt o nouă boală: omiliefobia (cu accent pe al doilea ”i”). Frica de discursuri. Teama de vorbe înşirate la nesfârşit. Repulsia la predici.

Consumul excesiv de cuvinte dăunează grav sănătăţii.

Aşa că tac. Măcar eu.