România – o ţară pe care n-o poţi iubi decât beat

 ”Noi suntem români!”... sau ”Tu, Ardeal”... sau ”Aşa-i românul”... sau ”Treceţi batalioane române Carpaţii”... sau ”Doamne, ocroteşte-i pe români”... toate cântece patriotice... Cântate la finalul matinal al vreunei petreceri de pomină, printre pupături băloase şi ochi înroşiţi de lacrimi patriotarde... sau la vreo serbare câmpenească, cu bere la pahar de plastic, mici usturoiaţi şi Veta Biriş... sau la vreun chef prin căminele studenţeşti cu vin adus de-acasă în PET-uri mari de Coca-Cola... sau la vreo sărbătoare de Ziua Naţională, cu o tescovină fiartă într-o mână şi cu caserola cu fasole şi cârnaţi în cealaltă...

Suntem patrioţi când suntem beţi... pe trezie, nu merge, nţ! - se vede totul prea clar, prea limpede. Ne bucurăm că suntem urmaşii lui Ştefan cel Mare numai la un pahar de vin... suntem mândrii descendenţi ai moţului Iancu doar în vecinătatea unei palinci mărgelate... şi ne fălim cu Domnul Tudor numai după ce ne ştergem cu dosul mâinii la gură după ultimul pahar de ţuică... Altfel zis, simţim româneşte doar când ficatul nostru e gata să ceară azil politic în alt corp de la prea multele grade de alcool din sânge. În rest, treji, ne urcă voma-n gât de la aceeaşi ţară pe care o cântam la petrecerea de azi noapte.

E un banc care zice aşa: ”Nu există femei urâte, numai bărbaţi care n-au băut destul”. La fel e şi cu ţara asta: ea nu e urâtă, murdară, absurdă, infectă, mojică; ci doar eu nu am alcoolemia necesară. Hai noroc!