miercuri, 11 aprilie 2012

De Paşte

Săptămâna Mare este, poate, momentul din an în care rezonez cel mai mult. Nu devin neapărat mai religios, dar sunt mai impresionabil decât în alte dăţi şi parcă simt – evident diluat şi la nivel psihic, nu fizic - suferinţa celui răstignit pe cruce acum două milenii.

De câteva zile observ cu tristeţe cum forfota premergătoare sărbătorii Învierii începe să semene tot mai mult cu cea de dinaintea Crăciunului – sărbătoare care şi-a pierdut la oraş aproape complet semnificaţia spirituală, rămânând (şi îngroşându-se, parcă, an de an) doar cea material-alimentară –, cum supermarketurile devin neîncăpătoare de oameni mai preocupaţi de stomac decât de minte şi inimă, cum apar din ce în ce mai multe ”suveniruri” pascale ”tradiţionale”, cum crucea de pe Golgota nu se mai vede de iepuraşul de Paşte (la fel cum ieslea naşterii e obturată de sacul doldora de cadouri al rotofeiului Moş Crăciun) şi îmi dau seama cum s-a simţit Iisus la intrarea în Ierusalim când a văzut cum oamenii Lui şi Templul Lui erau cu totul altfel (răi, duşmănoşi, întunecaţi la suflet, preocupaţi de câştig şi de bani) decât trebuiau să fie.

După două milenii de la sacrificiul lui Cristos, oamenii nu s-au schimbat prea mult: se omoară cu la fel de mult sârg în numele unei credinţe neîmpărtăşite de ”ceilalţi”, sunt la fel de avizi de bani şi trec la fel de impasibili pe lângă suferinţele celor din jur. Biserica clădită de Iisus e împărţită astăzi în bisericuţe mai mari şi mai mici, de limbi şi obiceiuri diferite, fiecare contestând-o pe cealaltă şi pozând ecumenic doar din raţiuni politice. Cât despre negustorii din Templu, alungaţi de Mântuitor... ei sunt tot aici, slujind şi propovăduind milostenia şi umilinţa, dar îmbrăcaţi în odăjdii bogate şi cu gândul la pomeni, averi, taxe, retrocedări şi ridicări de edificii uriaşe. Nici măcar asupra Învierii sau Naşterii Domnului - cele două momente de la care ne revendicăm spiritual existenţa – nu s-a ajuns la un acord şi se sărbătoresc după calcule şi calendare diferite: Iisus se naşte de două ori şi moare şi învie de tot atâtea, de parcă am fi cu toţii nişte beţivani, care văd dublu de la prea multă băutură.

Expresia cea mai semnificativă a denaturării unor mari sărbători spirituale e felul în care acestea sunt închinate unui animal care se mănâncă, unui tranzit digestiv: Crăciunul se sărbătoreşte în zodia porcului, Paştele e asurzit de zbieretele mieilor sacrificaţi la marginea oraşelor, până şi Thanksgivingul american nu poate fi despărţit de curcanul umplut de pe masa de prânz a fiecărei familii. Altfel, depăşind viziunea alimentară, Paştele a devenit, şi el, prilej de ”mini-vacanţe” pentru cei care nu se pot pătrunde de sacrificiul Fiului lui Dumnezeu decât la modul excursionist-itinerant, de preferinţă în străinătate sau, după buget, prin cluburi sau discoteci. Încă nu-mi pot scoate din minte un patron de club de acum câţiva ani care declara firesc unei reportere TV că a organizat ”un chef de Vinerea Mare”, postul de televiziune prezentând asta ca pe ceva la fel de firesc, de domeniul normalităţii.

Poate sunt mai pesimist decât ar trebui zilele ăstea (şi, recitind cele scrise, în mod clar mai incoerent), sau poate că aşa trebuie sărbătorită Învierea Domnului, cu o tristeţe mai întâi, pentru ca apoi bucuria să fie cu atât mai mare cu cât tristeţea a fost mai adâncă. Nu ştiu. Dar vreau să cred că fiecare Paşte – şi deci şi acesta – e momentul unui nou început. Un moment în care lucrurile pot fi luate de la zero, o clipă care reaşează lumea pe temeliile de început, o trăire care te curăţă de mizeria adunată de un an încoace. Chiar dacă ştiu că nu va dura: Iisus a murit pe crucea de pe Golgota convins că sacrificiul său ne va şterge, pentru multă vreme, toate păcatele; nu avea de unde să ştie, sărmanul, că la ”hărnicia” cu care facem exact pe dos decât ce ar trebui, am avea nevoie de răstignirea şi învierea Lui cel puţin o dată pe lună, la fel ca încasarea salariului.

O să-mi revin zilele următoare... Până atunci, fac ceea ce fac în ajunul fiecărui Paşte, de ani buni încoace: mă uit la (sau doar ascult muzica din) ”Jesus Christ Superstar”, o operă rock care, de când am auzit-o pentru prima dată pe un vinil rusesc, cu Ian Gillan de la Deep Purple făcând vocea lui Iisus, m-a confiscat complet.

JESUS CHRIST SUPERSTAR I


JESUS CHRIST SUPERSTAR II


JESUS CHRIST SUPERSTAR III


JESUS CHRIST SUPERSTAR IV


JESUS CHRIST SUPERSTAR V


Un Paşte luminat tuturor!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu