joi, 19 aprilie 2012

Scrisoarea s-a pierdut la Râmnicu Vâlcea!

Sâmbătă, 14 aprilie, în seara ajunului Învierii Domnului, Antena 3 şi-a spălat muuuuulte păcate prin invitarea la emisiunea Q&A realizată de Alessandra Stoicescu a maestrului Florin Zamfirescu şi a fiicei sale, Ştefana Samfira (la rându-i actriţă – bien sûr - şi regizor). Emisiunea derulată sub genericul ”O familie cu har” a fost ca o gură de aer proaspăt, ca o duşcă necesară de bun-simţ… plus doldora de informaţii inedite. Printre ele şi faptul că Ion Luca Caragiale (revizor şcolar pe Vâlcea şi Argeş pe la 1882) ar fi găsit inspiraţia necesară creionării locului de desfăşurare a acţiunii din ”O scrisoare pierdută” în Râmnicul Vâlcii sfârşitului de secol XIX. În argumentaţia sa, actorul Florin Zamfirescu menţionează că oraşul ”scrisorii pierdute” era ”capitala unui judeţ de munte”; în plus, prefectul Tipătescu, încercând să-l convingă pe Caţavencu să nu publice scrisoarea compromiţătoare, îl ispiteşte pe acesta cu moşia ”Zăvoiul”, din marginea oraşului (adică actualul Parc Zăvoi de la ieşirea spre Băile Olăneşti): «TIPĂTESCU: Dacă în locul de primar, vacant acum, şi în locul de epitrop-efor la Sf. Nicolae s-ar numi tot nenea Caţavencu? 'Ai? (Caţavencu surâde cu un gest de refuz) Şi dacă şi moşia ”Zăvoiul" din marginea oraşului...».

A - mi-am spus în gând, două zile mai târziu (adică după Paşte) - păi atunci totul e cum nu se poate mai clar! Studiată în perspectiva oraşului în care scrisoarea pierdută pe vremea lui Caragiale arunca în aer societatea (aia fără ”prinţipuri”, care va să zică), viermuiala politică din Râmnicul zilelor noastre intră într-o ordine firească, chiar dacă nu şi de dorit. Moştenirea lăsată de Nenea Iancu explică, deci, pe deplin tot soiul de anomalii (doar pentru unii) care te lasă cu gura căscată, tot felul de întorsături care mai de care mai acrobatice, precum şi toate alianţele ”contra naturii” de care este marcată politica locală. ”O scrisoare pierdută” - citită mai cu atenţie, mai aplicat - te face să priveşti cu înţelegere blestemul de ”mandatus interruptus”, coroborat cu climaxul lui ”pupat toţi Piaţa Endependenţi”, care au bântuit administraţia în ultimii ani, şi să accepţi personaje precum revanşardul care după umilinţa rugăciunii de seară îşi şopteşte în barbă ”vom fi iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât”, marioneta care intră de bună voie în sforile păpuşarului pentru o ultimă reprezentaţie, drumeţul politic care îşi pune coperţi de toate culorile la carnetul de partid doar-doar va ajunge cât mai aproape de sângele poporului sau parlamentarul cuprins de o perpetuă moţăială care se trezeşte din când în când doar ca să se răstească la cei care îi tulbură somnul cu impertinenţa unor întrebări. Acestora li se alătură alte invenţii de sorginte locală precum socialistul patron de firmă, democratul dictator, progresistul retrograd, ecologistul care conduce un SUV sau liberalul cu salariu la stat. La noi, la Râmnic, nimic nu este definitiv: în umbra lui Caragiale duşmanii de azi sunt aliaţii de mâine, prietenii de ieri sunt rivalii din prezent, iar cât despre durata de ocupare a unei funcţii publice, până şi o frunză încă necăzută din copac la sfârşitul lui octombrie are un pronostic mai favorabil. Membrii unei coaliţii au în fişa postului datul la gioalele partenerilor pe sub sau chiar pe deasupra mesei, în timp că inamicii politici se firitisesc unii pe alţii pe la sindrofiile oficiale.

E clar: suntem stigmatizaţi pe veci! Nimica, deci, să nu ne mire… nimica să nu ne-nspăimânte. Dacă e probabil ca să se întâmple ceva pe de-a-ndoaselea, atunci se va întâmpla la Râmnic. Nouă - ca demni urmaşi (şi mai ales admiratori) ai lui Nenea Iancu – nu ne rămâne decât să ne luăm o găletuşă de floricele şi un carton de beri şi să privim cu înţelegere amuzată la toată foială politicianistă locală, precum odinioară alte personaje caragialeşti la ”comediile nemţeşti”: ”nişte mofturi; dăm parale şi nu înţelegem nimica” (cf. Jupân Dumitrache – ”O noapte furtunoasă”).

Un comentariu:

  1. Daca doresti sa comentezi ceva dupa lectura unui text ,uneori e bine sa nu meditezi prea mult si sa spui exact ce-ti trasneste prin cap , in prima milisecunda . Ce mi-a trecut mie prin cap ? De multe ori am senzatia ca sunt aidoma unui privitor spre scena unui teatru ieftin de iarmaroc : pot sa privesc , sa ma amuz , sa ma minunez sau sa fiu scarbit de giumbuslucurile de doi lei ale celor ce se vor actori , dar nu pot sa ma amestec printre ei !

    RăspundețiȘtergere