Spaima de anonimat

Vorbeam cu cineva, acum ceva vreme, pe la un final de an, despre cei care aleg să petreacă un Crăciun sau un Revelion pe eterna Vale a Prahovei sau în Poiana Braşovului, plătind câteva mii de euro pentru o astfel de aventură (uneori chiar la propriu, începând cu dusul, respectiv întorsul către şi dinspre acolo), în acelaşi timp în care ofertele pentru astfel de evenimente petrecute prin Austria sau prin Rodopi bulgăreşti gravitau pe la câteva sute de euro, cu tot felul de chestii incluse. Desprindeam atunci două posibile explicaţii: prima, aceea că pentru unii nu e deloc de bonton să se laude că au dat doar câteva sute de euro prin Tirol sau prin Bansko, ci adevărata faimă o aduce o spusă de genul ”am spart 3000 de euro de Revelion la Sinaia”. Dar cea mai importantă motivaţie am considerat că este aceea că, prin cele străinătăţuri, nu te ştie nimeni-nimenea. Nu ai spectatorii aproape, nu ai faima care te aureolează continuu în limitele spaţiului carpato-danubiano-pontic, nu ai cui spune cu mândrie ”sunt Fane din Berceni” şi nu te poţi bucura de binemeritatul succes de public la comandarea unei dedicaţii ”pentru naşul Costel, de la finul Georgică, fără număr, să trăiască!” Nu poţi face băşcălie, nu ai cum să te ”spargi în figuri”, nu intri în rezonanţă cu co-mesenii, taraful şi ospătarii. Nu exişti, deci! – ce petrecere ar mai putea fi şi aia?

Am regăsit aceeaşi atitudine şi în două cazuri, mai recente, din mass-media (ceea ce, sincer, nu m-a surprins deloc).

Prima dată e vorba de Mihaela Rădulescu: a plecat prin 2009 de la la Antene, despărţindu-se cu scandal mediatic – cum altfel? – de soţ, de ”Duminica în familie” şi de România şi relocându-se în spaţiu mediteraneean, mai precis pe la Monaco. Care Monaco, însă - bată-l vina! - o fi el vreun paradis care îndeplineşte multe dorinţe celor care-l populează, dar nu şi pe aceea de a se comporta ca Bucureştiul. Astfel că ”vedeta” a îndurat vreo doi ani un anonimat probabil dureros, până când n-a mai răbdat şi s-a întors la aceleaşi Antene cu o nouă emisiune, care, evident, a ”spart” toate audienţele.

În al doilea caz e vorba de Corina Drăgotescu, jurnalistul-inchizitor de la ”Realitatea TV” şi apoi de la ”România TV”. Prin toamna trecută, îşi anunţa mutarea definitivă în America şi despărţirea de mass-media dâmboviţeană. Câteva seri, ”România TV” s-a umplut de pupături live, lacrimi, emisiuni retrospective şi alte dulcegării de rămas-bun. Am regăsit ulterior jurnalista în câteva transmisii prin videotelefon din State, după care, prin preajma alegerilor de la finele lui 2012, Corina Drăgotescu îşi relua locuirea cvasipermanentă în studiourile ”României TV”, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu s-au dat – din câte am citit pe net – explicaţii pentru această răsucire, dar eu o pun tot pe seama greu de înduratului anonimat trans-atlantic al mult prea cunoscutei - în România – ziariste.

După ani lungi de viaţă (profesională, dar şi privată) petrecuţi în faţa unui public spectator, nici Mihaela Rădulescu şi nici Corina Drăgotescu nu au putut supravieţui discreţiei anonimatului venită la pachet cu mutarea în străinătate. Aplicând pe de-a-ndoaselea proverbul ”decât codaş la oraş, mai bine în satul tău fruntaş”, cele două ”vedete” au revenit pe ”sticlă”, dovedind, cu acurateţe aproape ştiinţifică, că excesul expunerii la lumina reflectoarelor din studiourile de televiziune duce la o serie de mutaţii care face imposibilă viaţa în condiţii normale.

Şi pentru că tot am pomenit de State, americanii au o vorbă: ”to show off”, care înseamnă ”a te da mare”. Înrudirea acestei expresii cu termenul de ”show” – spectacol, program de televiziune – mi se pare definitorie pentru mass-media românească şi simptomatică pentru societate în general.