Neterminări

Am fost pe 15 august, de Sfânta Maria (ziua fetiţei mele) într-un fel de excursie-cadou de o zi dincolo de munţi: am inclus în itinerar herghelia de lipiţani de la Sâmbătă de Jos, Mânăstirea Sâmbătă de Sus, Palatul de Vară Bruckenthal din Avrig (reşedinţa de vară a familiei) şi, bineînţeles, Sibiul, unde marcasem două expoziţii; una de pictură, a unui colecţionar privat, şi o alta de fluturi, plus o sesiune scurtă de shopping, cum îi stă bine unei domnişoare.

Să spun de la bun început că am avut parte de o vreme excelentă: înnorat mai tot timpul, dar fără ploaie, şi cu o temperatură de vreo 20 de grade, care pica numai bine după zilele caniculare de până atunci.

Una peste alta, sărbătoritei i-a plăcut pe unde am fost. Dar asta nu m-a împiedicat să nu observ, ca un cârcotaş ce sunt, în fiecare din locurile pe unde am fost, câteva lipsuri, câteva lucruri care nu erau cum trebuie.

În primul rând, la Herghelia de la Sâmbăta de Jos, am aflat că iepele erau duse, cu mânji cu tot, de câteva zile, la o păşune de sub munte. Am aflat asta după ce am plătit biletul de intrare. Am vizitat, cu toate acestea, rotunzii armăsari de prăsilă, mândria Hergheliei, care ne-au fost prezentaţi, pe rând şi competent, de un ghid. Am întrebat dacă nu există suveniruri pe care să le putem cumpăra spre aducere aminte a excursiei: orice – cărţi poştale, magneţi de frigider, calendare ş.a.m.d. Ni s-a spus că nu există aşa ceva, drept pentru care a trebuit să ne mulţumim cu fotografiile făcute cu telefoanele mobile.

De acolo am plecat către Mânăstirea Sâmbăta de Sus, una din cele mai frumoase din ţară, după părerea mea, dar şi - ca să fiu constant-răutăcios - o imagine fidelă a Bisericii Ortodoxe Române: o biserică mică, cam cât una de cartier modest, înconjurată de o structură administrativă impresionantă spre luxoasă. Drumul până la Mânăstire însă a fost o adevărată urcare pe Golgota, pentru că pe pajiştea de dinainte se întinsese un mare bâlci cu de toate. Am mers cu greu, încercând să nu ne pierdem unii de alţii, printre mese cu jucării chinezeşti, cărţi şi cd-uri cu părintele Arsenie Boca, corturi de kürtős kalács, cerşetori mutilaţi în cărucioare sau pe jos, grătare cu mici sfârâitori, chioşcuri cu icoane cu leduri mişcătoare şi mulţi, mulţi ţigani îmbrăcaţi de sărbătoare. Despre posibilitatea reculegerii în vreun colţ al mânăstirii, nici vorbă: singura zonă ceva mai liniştită a fost iazul din spate (pe care l-am descoperit acum mai mulţi ani), unde ne-am putut odihni câteva minute după drumul făcut până acolo şi înaintea celui de întoarcere.

Palatul de vară Bruckenthal din Avrig arată foarte bine în fotografiile de pe site-ul de prezentare. Însă odată ajuns acolo, imaginea nu mai este la fel de frumoasă, de rotundă (ca să rămân legat de stilul baroc). În primul rând că structura de la intrare, din stradă, este una abandonată complet, o butaforie doar. Grădina – frumoasă ca structură – este minimal (dar nu în sensul bun) întreţinută, deşi potenţialul ei este enorm. Oranjeria – singura structură funcţională – a fost lăsată din punct de vedere al decorării pe seama unui artist plastic – Laurenţiu Dimişcă – ce nu are nimic în comun cu stitlul clădirii. Pur şi simplu nu se potrivesc!  Las la o parte faptul că o porţiune mare din faţada Oranjeriei e sluţită de nişte vitrine de prezentare patiserie şi băuturi răcoritoare, că umbrelele de pe terasă sunt din cele date gratuit de firmele producătoare de bere sau că în mobilarea aceleiaşi terase am numărat cinci tipuri diferite de scaune şi mese. În rest, un ospătar timid şi de bun-simţ, preţuri mari şi multă linişte, tulburată doar de scârţâitul ventilatorului descentrat al unei vitrine Coca-Cola.

În fine, Sibiul, animat şi fermecător, aşa cum îl ştiam. Cu o scenă pregătită pentru un concert Ricky şi Elvin Dandel & Friends. Dar şi cu cele două muzee pe care le aveam în plan – Bruckenthal (”Casa Albastră” din Piaţa Mare) şi cel de Istorie Naturală – închise. Pe motiv că este 15 august, adică zi nelucrătoare la bugetari. Sunt, la rându-mi, bugetar, dar chestia asta chiar n-am înţeles-o: duminicile nu sunt tot zile libere, în care, însă, muzeele sunt deschise? Am parcurs dus-întors strada Nicolae Bălcescu, după care ne-am întors la maşină şi am plecat spre casă.

Se pare că până şi în Ardeal, sindromul acesta al neterminării, al incompletului îşi face simţită prezenţa. Nu suntem în stare să facem ceva bun cap-coadă: putem începe ceva interesant, îl putem duce mai departe, o bună bucată de drum, dar către final (pe principiul mucilor în fasole sau al ţiganului care se îneacă la mal) facem cumva să nu fie bine (ca să-l citez, pe dos însă, pe străjerul din Sighişoara). E ca şi cum ai bea un shake delicios, dar la final găseşti o muscă pe fundul paharului. Şi îţi strică tot cheful.

La întoarcere, pe Valea Oltului, mi-a căzut privirea pe câteva panouri aniversare ”Oltchim – 45 de ani”, din cele montate acum câţiva ani. Poate m-am înşelat totuşi: uite că pe ăsta, chiar am reuşti să-l ”terminăm”!