Noul dicţionar explicativ al formei fără fond

Mare eveniment cultural local în provincia provinciei: sărbătorirea unui scriitor cunoscut la nivel naţional, subiect în manualele de literatură şi ajuns la o vârstă venerabilă. Numărul vorbitorilor (stabilit iniţial) se dublează, iar momentul se întinde pe o durată, şi ea, dublă decât cea preconizată. Se rostesc laudatio fierbinţi şi se înmânează diplome, plachete, medalii, hrisoave şi flori; la final, scriitorul sărbătorit trebuie să fie ajutat să care toate cele primite.

La analiza ”clinică” a evenimentului, se evidenţiază două ”tulburări”.

Primeia i-am găsit repede un nume: glasofilia (prin opoziţie la glasofobia: teama de a vorbi în public) - plăcerea de a vorbi în faţa unui auditoriu, nevoia de a ţine discursuri. La o adunare de genul ăsta, nu exişti dacă nu vorbeşti: degeaba eşti în public (şi poate ai mai avut şi ghinionul să stai în unghiul mort al singurului cameraman care înregistrează evenimentul pentru a-l difuza la televiziunea locală, astfel că nu te vei vedea deloc!). Aşa ceva nu se face! - trebuie vorbit, trebuie spus două cuvinte măcar, trebuie ieşit în faţă. Microfonul de pe stativul amplasat în faţa unei asistenţe captivă pe scaunele aranjate în semicerc larg se dovedeşte a fi o ispită căreia puţini îi pot rezista. În plan mai adânc, nevoia vorbitului în public se traduce prin dorinţa unui plus de popularitate de origine cantitativă: cu cât sunt mai mulţi cei care te ascultă, cu atât eşti mai apreciat (vezi discursurile lui Hitler, Ceauşescu, Castro, Chavez & Co). Ca o particularitate a evenimentului mai-nainte-pomenit, se desprinde dorinţa de înnobilare publică: evident că vorbe sau diplome sau medalii sau hrisoave sau plachete sau flori i se puteau oferi sărbătoritului în oricare din momentele evenimentului, într-o relaţie bi-laterală privată, discretă; dar atunci ce farmec mai are aşa ceva şi ce folos dacă nu o faci în văzul întregii lumi? În acest caz putem vorbi de transferul de popularitate de origine calitativă: adică uite (tu, lume, care stai pe scaune şi mă priveşti) cu ce om mare mă relaţionez eu, oferindu-i o diplomă (sau medalie ş.a.m.d.) şi onorîndu-mă din onoarea lui!

Cu a doua afecţiune am avut ceva dificultăţi până să îi găsesc un nume. Pentru că nu-i puteam spune pur şi simplu ”plăcereadeaoferidiplomeşimedalii”, am ”săpat” un pic în greacă (mulţumesc Ace Translator!) şi am alcătuit diplomaprosforafilia, adică plăcerea de a oferi diplome... sau titluri... sau medalii... sau... Este o modalitate de autoînnobilare: ceea ce se oferă nu aduce onoare celui căruia îi este oferit, ci celui care oferă. Destinatarul – om mare, cum am stabilit – nu se va lăuda vreodată că a primit Diploma de Excelenţă de la societatea culturală judeţeană ”X” sau de la asociaţia culturală orăşenească ”Y”; în schimb, preşedinţii de la ”X” şi de la ”Y”  vor menţiona, ori de câte ori vor avea ocazia, cu emfaza adecvată, că i-au oferit o ”Diplomă de Excelenţă” şi ”Placheta de Onoare” Maestrului Cutare, cu ocazia ”Ţ”.

În provincia provinciei, forma fără fond este la ea acasă. Şi glasofilia, şi diplomaprosforafilia sunt manifestări ale găunosului îmbrăcat în sclipici, ale golului la cravată şi ale lipsei gălăgioase.