Multă vreme am crezut că brambureala lumii în care vieţuim astăzi – în special accentele ei din zona politicului – poate fi definită printr-o actualitate, o perpetuare peste veacuri a operei lui Caragiale. Am fost tentat să-l consider, mult timp, pe Nenea Iancu drept un extraterestru înzestrat cu puteri clarvăzătoare (cam pe aceeaşi poziţie cu – în alt registru – Jules Verne), care a descris în textele sale deopotrivă timpurile şi oamenii contemporane lui, dar şi ce avea să vină după ce el n-ar mai fi fost.
De ceva vreme, însă, mi-am dat seama că mă înşelam. Nu - viermuiala politică din Românica celui de-al doilea deceniu al secolului 21 nu are, de fapt, nimic în comun cu personajele formidabilului scriitor născut în Haimanale. În ciuda parvenitismului, a ipocriziei, a arivismului şi a demagogiei, personajele lui Caragiale aveau, totuşi, umor, maliţiozitate, o umbră de duioşie şi un pic de isteţime; cele de azi sunt la fel ca ele, în rău, dar mai obtuze, mai boante, mai rele şi mai imbecile. Prefectul Fane Tipătescu era un adevărat cavaler, gata să facă orice, inclusiv să-şi sacrifice cariera politică, pentru a proteja reputaţia iubitei, Zoe Trahanache; are el vreun corespondent – adică cineva dispus să renunţe, din proprie voinţă, pentru doar un sentiment, pentru o idee, la un ”ciolan” de ros - în lumea politică a zilelor noastre? Nu. Maliţiozitatea lui Zaharia Trahanache – ”ai puţintică răbdare, stimabile” - are ceva în comun cu înjurăturile, scuipăturile, stropitul cu apă (ft. C.V. Tudor sau Marius Marinescu) sau pusul poalelor în cap care brăzdează live, seară de seară, mai toate (mult prea multele) tocşouri politice de la televiziunile româneşti? Nici vorbă. Naivii şi ramoliţii Farfuridi şi Brânzovenescu – fideli, totuşi, partidului din care fac parte, riscând chiar şi o scrisoare ”la centru” pentru a trage un semnal de alarmă asupra a ceea ce se întâmplă în urbea lor – împart ceva cu fugiţii, traseiştii şi dezertorii de azi, care părăsesc - pentru locuri mai călduţe, funcţii mai grase şi conturi mai umflate - partidul care i-a pus în funcţii şi i-a scos din zeama anonimatului? Deloc. Demagogul şi şantajistul Caţavencu e un caracter infect, dar care ştie, până la urmă, să se recunoască învins şi are puterea să treacă peste rivalităţi politice pentru un scop comun; câţi din oamenii politici de azi nu recunosc o înfrângere nici dacă îi plezneşte peste ochi şi tot încearcă, prin orice mijloace, să se reîntoarcă pe ”scaunul” şi la ”butoanele” fără de care nu-şi pot imagina existenţa? Mulţi. Până şi venalul Agamiţă Dandache, care s-a ales cu un ”coledzi” în urma unui alt şantaj, este un personaj cu o fixaţie strict politică ce se revendică, până la urmă, dintr-o tradiţie de familie; poate fi el asimilat cu mulţii politicieni de azi ce au folosit politica pentru a se băga (ei sau rudele lor), adânc şi profitabil, în inginerii financiare, în escrocherii, în proiecte cu fonduri europene, în mafii imobiliare, în proxenetism, în delegaţii externe, în...? Nicicum.
A rămas acelaşi, peste cei 128 de ani câţi au trecut de la premiera piesei ”O scrisoare pierdută”, cetăţeanul turmentat, care se regăseşte şi acum în cabinele de vot, încercând să-şi aducă aminte, cu o privire tâmpă, pe cine i s-a spus să voteze şi de ce.
Am crezut multă vreme că blestemul nostru este actualitatea lui Caragiale. M-am înşelat. Terbil m-am înşelat. Blestemul nostru este tocmai apusul iremediabil al lumii povestite de Nenea Iancu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu