Un comentariu la ”Nevoia de a fi minţiţi” a fost ideea pentru ce urmează: cât de prost şi pe de-a-ndoaselea poate fi înţeles în zilele noastre un sentiment mare şi frumos precum solidaritatea.
Comentariul de pe blog pomenea că statul (din bugetul la care cu toţii contribuim) s-a angajat să-i despăgubească pe mulţii păgubiţi ai FNI. Paranteză pentru definiţie: conform DEX ‘98, solidaritatea este ”faptul de a fi solidar (cu cineva sau cu ceva); sentiment care îi determină pe oameni să-şi acorde ajutor reciproc”. De aici şi mirarea: n-am nimic cu oamenii ăia care au rămas cu buzele umflate după ce a picat ”fondul”, dar de ce trebuie ca eu să fiu solidar cu prostia* lor? Dincolo de faptul că, respectând definirea de mai-nainte, reciprocitatea acestei solidarităţi e egală cu zero: ei, dacă şi-ar fi luat banii de opt sau eu mai ştiu de câte ori înapoi, s-ar fi solidarizat în câştigul ăsta cu mine? Aiurea!
Dar mult mai celebra (deja) taxă de solidaritate cu falimentul Bancorex, în valoare de 1 cent/litru de carburant alimentat la staţiile din ţară? Adică eu plătesc solidar ca să pun la loc ce a furat unul care a reuşit performanţa să bage în faliment banca de comerţ exterior a ţării. Cu cine să mă solidarizez: cu hoţul? Sau cu statul care n-a ştiut să intervină atunci când a văzut cum Răzvan Temeşan transformă Bancorex într-un sereleu pe numele lui? Apropo de RT: prin decembrie anul trecut, nenorocitul (acum consultant financiar) dădea un interviu despre cum trebuie să se schimbe din temelii sistemul bancar românesc! Teribil tupeu! Măcar de ăsta să mi se dea voie să mă desolidarizez!
Tot solidari cu de-a sila suntem şi atunci când se plătesc din bugetul de stat despăgubirile acordate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru diverse încălcări grosolane ale drepturilor omului, inclusiv cele referitoare la proprietate. De pildă: se ia un afacerist veros, de preferat cu carnet de partid, i se dau nişte pământuri ce se cuveneau, de drept, altor proprietari, care reclamă acest furt în faţa unei instanţe corupte ce îi dă dreptate tot hoţului; astfel, proprietarii respectivi se duc cu jalba-n proţap la Strasbourg, unde CEDO zice că e ca ei şi condamnă statul român la sute de mii de euro despăgubiri. Care – cum am mai zis – se plătesc din bugetul la care, printre alţii, contribui şi eu. Şi atunci, cu cine să fiu solidar? Cu afaceristul-hoţ? Cu judecătorul necinstit? Cu păgubitul? Sau cu statul care i-a îngăduit pe primii doi, în dauna celui de-al treilea şi în paguba mea?
Solidari forţat suntem şi cu locuitorii blocurilor din România: din bugetele de stat şi din cele locale se plăteşte 80% din anveloparea blocurilor. Dar eu, dacă stau la casă, am parte de vreo solidaritate de la blocatar, măcar cât priveşte plivitul ierbii de pe marginea aleii din curte? Vedeam aseară o ştire la televizor cu demararea (în nu mai ştiu ce oraş) de către primărie a acţiunilor de deratizare la subsolul blocurilor. Acţiune plătită, evident, de la bugetul local. Dar atunci de ce nu se deratizau şi subsolurile caselor? Sau magaziile şi coteţele de pe lângă ele? Că doar şi locuitorii de la case contribuie (şi chiar mai substanţial) la bugetul ăla de care se bucură doar blocatarii.
Ultima solidaritate (dar cea mai dintâi, ca să fac o introducere la temă) este cea religioasă. Nu contează la ce Dumnezeu te-nchini şi nici în ce oraş trăieşti: creştin (ortodox, catolic ori greco-catolic), musulman, evreu sau chiar ateu, din Bucureşti sau din alte oraşe din ţară, trebuie să contribui, ”solidar”, la construcţia Catedralei Mântuirii Neamului din Capitală, tichia de mărgăritar de pe capul unui chel ce nu-şi mai aude gândurile de ghiorăitul de foame al maţelor.
Cu toate solidarităţile ăstea impuse pentru a-i acoperi, sau îmbogăţi, sau despăgubi, sau subvenţiona, sau proslăvi pe unii sau pe alţii, mai este de mirare că mi se face tare poftă să fiu, pur şi simplu, un egoist?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu