marți, 28 august 2012

Ţăranul de la bloc

Precizez de la bun început: termenul de ”ţăran” pe care îl voi folosi nu are nici o conotaţie negativă, nu este peiorativ şi defineşte, pur şi simplu, un om de la ţară, adică locuitor al satului.

Între multele cereri ale omului de la bloc, câteva fac notă comună, indiferent de cartierul în care este solicitantul: băncuţe la intrarea în scară, gărduleţe în jurul spaţiului verde şi locuri de joacă chiar la poalele blocului, dacă se poate. Şi chiar dacă nu pare aşa la o primă vedere, toate definesc nostalgia ţăranului smuls din vatra satului şi pus să trăiască, claie peste grămadă, în blocul oraşului.

Băncuţa de la intrarea în scara de bloc este prelungirea laviţei din faţa porţii pe care ţăranul stătea, mai ales duminica, la amiază, şi socializa cu întreg satul care trecea pe uliţă. La fel ca la ţară, ocupantul (de fapt – şi chiar nu sunt motive să fiu acuzat de misoginism! – ocupanta, că de blocatare e vorba mai ales aici) băncuţei observă, dintr-o poziţie comodă şi atotcuprinzătoare, toată forfota cotidiană aferentă unei scări de bloc: că i-a venit pensia Popeascăi de la trei, că Ionescu iar a venit beat acasă, că Vasileasca face a treia oară varză călită în săptămâna asta, că pe Răduleşti i-a căutat unul de la bancă pentru că au întârziat cu ratele la credit sau că nesimţiţii ăia de la ultimul etaj, care nu salută pe nimeni, au mai primit un pachet de la verii din Anglia. Atunci când cer o bancă la intrarea în scară, blocatarii nu o fac de dragul de a ieşi la aer curat sau de a se bucura de razele soarelui: pe de o parte, toate astea le puteau face şi pe băncuţele aflate la câţiva zeci de metri, în scuarul din apropiere sau pe bulevard, iar pe de altă parte, la aer curat şi la soare au renunţat cu mult timp în urmă, odată cu închiderea balconului şi transformarea lui în depozit de murături. Nu, băncuţa de la bloc, precum laviţa de la poarta gospodăriei de la ţară, este modul de interacţiune al blocatarului cu lumea din jur, de racordare a lui la problemele vecinilor, de culegere de informaţii despre cei cu care împarte lista de întreţinere din avizierul de la asociaţie, materie primă pentru bârfele de mai târziu, de la cafea sau de la un şerbet de trandafiri.

Gărduleţele din jurul spaţiului verde rezonează cu o altă coardă fundamentală a ţăranului mutat la etaj: aceea a evidenţierii, a delimitării cât mai clare a proprietăţii, fie ea şi comună (ca observaţie: spaţiul verde din faţa blocului nu este, întrutotul, o proprietate comună; de el, cu acordul tacit/indiferent al celorlalţi blocatari, se îngrijeşte doar cîte un vecin de pe scară, restul mulţumindu-se să îl privească săpînd, însămânţînd, plivind sau cărînd apă pe vreme de secetă, singura lor ”contribuţie” fiind eventual furatul a trei trandafiri când îşi aduc aminte de abia în faţa uşii că au uitat de ziua de naştere a nevestei). Gărduleţul defineşte o zonă clară, în acelaşi timp pierzîndu-şi caracterul de element auxiliar şi devenind unul principal. Este expresia repulsiei ţăranului de la sat faţă de proprietatea comună şi ataşamentul său pentru ceva ce e doar al lui şi al nimănui altcuiva. Un spaţiu verde fără gărduleţ e al tuturor, drept urmare e complet neinteresant şi nu merită să-ţi baţi capul cu el; înconjurat de un gărduleţ, în schimb, el devine al cuiva, care îl ia în stăpânire, îl modifică şi îşi pune amprenta personală pe el, chiar dacă asta se traduce prin două rânduri de ceapă şi zece răsaduri de ardei capia.

Locul de joacă ”în buza” blocului e o altă expresie a simţului proprietăţii. La o audienţă la primar, un grup de locatari cerea un astfel de loc de joacă în faţa blocului în care locuiau (în paranteză fie spus, era vorba de un teren retrocedat, aspect care însă nu părea să-i impresioneze semnificativ pe petenţi). Primarul în funcţie la acel moment le-a răspuns că la o sută de metri distanţă de blocul lor funcţiona un loc de joacă (aferent unei grădiniţe), care putea fi folosit fără restricţii şi de copii celor de la blocul în cauză. ”Da, au răspuns delegaţii, dar ca să mergem cu copii acolo, trebuie să traversăm bulevardul!” Evident, nu bulevardul era piedica, ci faptul că acel loc de joacă indicat de edil nu era al lor, ci al altora, al altcuiva. Cum să te duci să te joci în curtea unuia străin? striga din rărunchi ţăranul din ei: te joci frumos, în curtea ta, cu ai tăi... la alţii în curte, alţii să se joace!

Mai sunt şi alte aspecte care definesc ţăranul blocatar: sila de a dialoga cu şefii de la asociaţia de proprietari (pe care îi văd drept unii la fel ca ei, ajunşi în funcţii doar prin învârteli şi matrapazlâcuri) şi apelul, pentru orice problemă, oricât de minoră, la singurele autorităţi pe care le recunoaşte ca superioare: primăria (prin petiţii, audienţii şi reclamaţii) sau biserica parohiei (prin acatiste şi aprinderea de lumânări); dezinteresul pentru proprietatea comună indiviză (casa scării, holul sau uscătorul) pe principiul: ”unde scrie că e al meu? nu scrie nicăieri; deci nu e al meu!” sau percepţia scării de bloc drept o uliţă a satului, unde un gard frumos şi o poartă la fel se traduc printr-o uşă de intrare în apartament cât mai falnică.

Rezultatele preliminarii ale recensământului de anul trecut spun că mai mult de jumătate din români trăiesc la oraş. Nici un recensământ însă nu va putea spune câţi dintre români se simt orăşeni şi câţi ţărani, comportându-se, fiecare, ca atare. Sau vorba unei colege pe care am auzit-o acum mulţi ani, în timp ce cutreieram nişte coclauri desfundate ce aparţineau, administrativ, de municipiu: ”ce oraş frumos, păcat că e la ţară!”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu