Precizez de la
bun început: termenul de ”ţăran” pe care îl voi folosi nu are nici o conotaţie
negativă, nu este peiorativ şi defineşte, pur şi simplu, un om de la ţară, adică
locuitor al satului.
Între multele
cereri ale omului de la bloc, câteva fac notă comună, indiferent de cartierul
în care este solicitantul: băncuţe la intrarea în scară, gărduleţe în jurul
spaţiului verde şi locuri de joacă chiar la poalele blocului, dacă se poate. Şi
chiar dacă nu pare aşa la o primă vedere, toate definesc nostalgia ţăranului smuls
din vatra satului şi pus să trăiască, claie peste grămadă, în blocul oraşului.
Băncuţa de la
intrarea în scara de bloc este prelungirea laviţei din faţa porţii pe care
ţăranul stătea, mai ales duminica, la amiază, şi socializa cu întreg satul care
trecea pe uliţă. La fel ca la ţară, ocupantul (de fapt – şi chiar nu sunt
motive să fiu acuzat de misoginism! – ocupanta, că de blocatare e vorba mai
ales aici) băncuţei observă, dintr-o poziţie comodă şi atotcuprinzătoare,
toată forfota cotidiană aferentă unei scări de bloc: că i-a venit pensia
Popeascăi de la trei, că Ionescu iar a venit beat acasă, că Vasileasca face a
treia oară varză călită în săptămâna asta, că pe Răduleşti i-a căutat unul de
la bancă pentru că au întârziat cu ratele la credit sau că nesimţiţii ăia de la
ultimul etaj, care nu salută pe nimeni, au mai primit un pachet de la verii din
Anglia. Atunci când cer o bancă la intrarea în scară, blocatarii nu o fac de
dragul de a ieşi la aer curat sau de a se bucura de razele soarelui: pe de o
parte, toate astea le puteau face şi pe băncuţele aflate la câţiva zeci de
metri, în scuarul din apropiere sau pe bulevard, iar pe de altă parte, la aer
curat şi la soare au renunţat cu mult timp în urmă, odată cu închiderea
balconului şi transformarea lui în depozit de murături. Nu, băncuţa de la bloc,
precum laviţa de la poarta gospodăriei de la ţară, este modul de interacţiune
al blocatarului cu lumea din jur, de racordare a lui la problemele vecinilor,
de culegere de informaţii despre cei cu care împarte lista de întreţinere din avizierul
de la asociaţie, materie primă pentru bârfele de mai târziu, de la cafea sau de
la un şerbet de trandafiri.
Gărduleţele din
jurul spaţiului verde rezonează cu o altă coardă fundamentală a ţăranului mutat
la etaj: aceea a evidenţierii, a delimitării cât mai clare a proprietăţii, fie
ea şi comună (ca observaţie: spaţiul verde din faţa blocului nu este,
întrutotul, o proprietate comună; de el, cu acordul tacit/indiferent al celorlalţi
blocatari, se îngrijeşte doar cîte un vecin de pe scară, restul mulţumindu-se să
îl privească săpînd, însămânţînd, plivind sau cărînd apă pe vreme de secetă,
singura lor ”contribuţie” fiind eventual furatul a trei trandafiri când îşi
aduc aminte de abia în faţa uşii că au uitat de ziua de naştere a nevestei).
Gărduleţul defineşte o zonă clară, în acelaşi timp pierzîndu-şi caracterul de
element auxiliar şi devenind unul principal. Este expresia repulsiei ţăranului
de la sat faţă de proprietatea comună şi ataşamentul său pentru ceva ce e doar
al lui şi al nimănui altcuiva. Un spaţiu verde fără gărduleţ e al tuturor,
drept urmare e complet neinteresant şi nu merită să-ţi baţi capul cu el;
înconjurat de un gărduleţ, în schimb, el devine al cuiva, care îl ia în
stăpânire, îl modifică şi îşi pune amprenta personală pe el, chiar dacă asta se
traduce prin două rânduri de ceapă şi zece răsaduri de ardei capia.
Locul de joacă
”în buza” blocului e o altă expresie a simţului proprietăţii. La o audienţă la
primar, un grup de locatari cerea un astfel de loc de joacă în faţa blocului în
care locuiau (în paranteză fie spus, era vorba de un teren retrocedat, aspect
care însă nu părea să-i impresioneze semnificativ pe petenţi). Primarul în
funcţie la acel moment le-a răspuns că la o sută de metri distanţă de blocul
lor funcţiona un loc de joacă (aferent unei grădiniţe), care putea fi folosit
fără restricţii şi de copii celor de la blocul în cauză. ”Da, au răspuns
delegaţii, dar ca să mergem cu copii acolo, trebuie să traversăm bulevardul!”
Evident, nu bulevardul era piedica, ci faptul că acel loc de joacă indicat de
edil nu era al lor, ci al altora, al altcuiva. Cum să te duci să te joci în
curtea unuia străin? striga din rărunchi ţăranul din ei: te joci frumos, în
curtea ta, cu ai tăi... la alţii în curte, alţii să se joace!
Mai sunt şi alte
aspecte care definesc ţăranul blocatar: sila de a dialoga cu şefii de la
asociaţia de proprietari (pe care îi văd drept unii la fel ca ei, ajunşi în
funcţii doar prin învârteli şi matrapazlâcuri) şi apelul, pentru orice
problemă, oricât de minoră, la singurele autorităţi pe care le recunoaşte ca
superioare: primăria (prin petiţii, audienţii şi reclamaţii) sau biserica parohiei
(prin acatiste şi aprinderea de lumânări); dezinteresul pentru proprietatea
comună indiviză (casa scării, holul sau uscătorul) pe principiul: ”unde scrie
că e al meu? nu scrie nicăieri; deci nu e al meu!” sau percepţia scării de bloc
drept o uliţă a satului, unde un gard frumos şi o poartă la fel se traduc
printr-o uşă de intrare în apartament cât mai falnică.
Rezultatele
preliminarii ale recensământului de anul trecut spun că mai mult de jumătate
din români trăiesc la oraş. Nici un recensământ însă nu va putea spune câţi
dintre români se simt orăşeni şi câţi ţărani, comportându-se, fiecare, ca
atare. Sau vorba unei colege pe care am auzit-o acum mulţi ani, în timp ce
cutreieram nişte coclauri desfundate ce aparţineau, administrativ, de
municipiu: ”ce oraş frumos, păcat că e la ţară!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu