Suntem sub blestemul permanent al unor victorii ciunge,
incomplete, à la Pirus. Nu ştiu cine ne-a făcut-o, nu ştiu de când ducem în
cârcă povara asta, dar ştiu că tare ne mai urmăreşte. Am avut astfel de
”victorii” în luptele cu turcii şi tătarii invadatori, înaintea cărora otrăveam fântânile şi incendiam lanurile, încât
ăia, cu maţele ghiorăind şi cu gâturile uscate, făceau cale-ntoarsă, dar noi se
chema că am învins, chiar dacă nu apucam să dăm ochii cu duşmanul şi muream apoi
de foame şi de sete în bătătură. Am fost victorioşi şi în războiul de
independenţă din 1877-1878, deşi conflictul a fost pornit de ruşi împotriva
Imperiului Otoman, iar după ce s-a terminat tot tămbălăul, nu am primit tot ceea
ce ni se promisese. Am mai fost în tabăra victorioasă şi la finele celui de-al
doilea război mondial, dar victoria asta a fost totuna cu începutul îngenuncherii
complete a ţării în faţa sovietelor şi ne mai doare încă şi acum. Chiar dacă
”am învins!” - cum zbiera surescitat Mircea Dinescu - în decembrie 1989, la
două decenii şi mai bine încă nu ştim cum să numim ceea ce s-a întâmplat
atunci, cine au fost ”teroriştii” care au tras şi, în general, ce mama dracului
s-a întâmplat în zilele acelea. Tot o victorie strâmbă a fost şi ”eliberarea”
ziariştilor luaţi ostatici de teroriştii arabi, incident despre care s-a aflat
mai apoi că a fost rezolvat chiar de către cel care îl pusese la cale. Din
seria acestor paradoxuri, de dată mai recentă a fost menţinerea la guvernare a
unuia din guvernele Boc (mai contează al câtelea?) după o moţiune de cenzură pe
care PDL (temîndu-se că parlamentarii proprii vor vota împotriva guvernului lor)
a boicotat-o, demersul strângînd doar voturi ”contra”, însă insuficiente pentru
a da guvernul jos. În fine, ultima astfel de ”victorie” este reîntoarcerea la
Cotroceni a lui Traian Băsescu, prin invalidarea unui referendum în care
preşedintele suspendat a avut împotrivă 88% din voturile exprimate.
Dacă ne poate consola,
nici înfrângerile noastre nu au fost pe de-a-ntregul ”înfrângătoare”: ne-au
cotropit romanii, dar ne-au mai şi civilizat un pic (şi acum ne mândrim, din
perspectiva celor aproape două milenii trecute de atunci, cu ”geanta latină” şi cu
”simbioza” dintre popoarele dac şi roman) şi, tot la fel, deşi am încasat-o
zdravăn în primul război mondial, am reuşit, în final, să facem marea unire de
la 1 decembrie 1918.
Nu-i e de mirare
că victoriile care ne-au dărâmat sau înfrângerile din care am ieşit cu bine au
născut şi expresii noi. ”Am înfrânt!” este una dintre ele (nu mai e cazul să o
detaliem, mulţumim domnule Geoană), căreia eu i-aş adăuga pe ”Ne-au
învictorit!”, ca definiţie pentru o victorie după care, nu se ştie prea clar de
ce, te bufneşte plânsul şi îţi vine să te dai cu capul de pereţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu