La tevereuri (ca,
de altfel, şi la celelalte televiziuni româneşti) m-a surprins însă ceva în plus,
şi nu plăcut, de data asta: mulţimea spoturilor publicitare la diverse firme
care se intitulează, în final, într-o formulă sau alta, ”mândri susţinători ai
olimpicilor români”. Procter & Gamble, Dedeman, GDF Suez, Catena,
Gerovital, Tarom şi mulţi alţii se revendică, mai nou, de la performanţele
românilor care dau tot ce pot în diversele arene londoneze (notă: căutând pe
Google după ”susţinători ai olimpicilor români” pentru a găsi lista cât mai
completă a acestora, rezultatele căutării erau pline de ”Băsescu”,
”referendum”, ”la vot” şi altele asemenea... e înfiorător cât de mult ne-a
putut tâmpi referendumul ăsta!). Gestul lor – de a sprijini, într-o formă sau
alta, lotul olimpic – e, fără îndoială, lăudabil. Nu ştiu cum au făcut-o
efectiv: poate au oferit pasta de dinţi cu care să se spele sportivii, poate au
plătit sucurile sau deodorantele, poate au făcut cinste cu teneşii de
antrenament... puţin importă. Dar nu mă pot opri să nu mă întreb unde naiba a
fost toată gaşca asta de susţinători înainte de începe olimpiada? Mi-am
adus aminte de ştirea aceea în care o sportivă româncă de top voia să-şi vândă
medaliile strânse în ultimii ani ca să poată cumpăra un microbuz parcă pentru
clubul la care activa, ca să poată participa la diversele competiţii din ţară
şi din afară. Mi-am mai adus aminte şi de preponderenţa dictatorială a
fotbalului în toate – dar absolut toate! – buletinele de ştiri sportive, în timp
ce performanţele (europene, mondiale) din celelalte sporturi – sporturi care fac acum prime-time-urile veştilor
din Albion – erau expediate într-o notă la final, ilustrată cu imagini preluate
de pe Yotube; unde erau atunci sponsorii ăştia, ca să promoveze cum se cuvine efortul sportivilor români?
O dată la patru ani, sportivii români (gimnaşti, atleţi, scrimeri, înotători şi atâţia alţii) devin ”fetele noastre” şi ”băieţii noştri”,
eventual cu o lacrimă patriotardă strivită în colţul pleoapelor: se vorbeşte de
ei peste tot şi se speră fie la o creştere a vânzărilor, fie la o consolidare
sau spălare a imaginii pe piaţă (acea politică de responsabilitate socială a
companiilor, o chestie care, de altminteri, îmi provoacă o greaţă la fel de
responsabilă; dar despre asta, altădata). În rest, între olimpiade, nu-i mai
bagă nimeni în seamă, nu mai sunt importanţi şi nu mai valorează nici cât o coajă
de sămânţă scuipată printre dinţi de vreun fotbalist din liga secundă.
Mă opresc aici:
Sandra Izbaşa tocmai a câştigat aurul la sărituri. Restul – cum zicea, apropo
tot de englezi, şi Shakespeare – e tăcere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu