Râsul de la pomana mortului

Am venit de câteva minute de la pomana de după înmormântarea vecinului meu, nea’ Titi – Dumnezeu să-l odihnească: s-a stins după o suferinţă scurtă, la aproape 90 de ani, luând cu el unul din ultimele repere ale copilăriei mele cele mai timpurii.

Masă mare în curtea de alături: vecini, foşti colegi de serviciu de la CPL-ul din cartier, şi el răposat de ani de zile mulţumită capitalistului sălbatic Viorel Cataramă, rude şi prieteni de-ai fetei – tanti Puşa - şi de-ai nepoţilor. În urmă cu doar o oară, toţi plângeau la marginea mormântului din Cimitirul Sfântul Ion, cântând ”veşnica pomenire”; acum, la masă, se aud vorbe mai uşurate şi, din cînd în când, câte un râs, chiar dacă mai nervos, dar râs. Feţele se mai luminează, locul durerii fiind luat, puţin câte puţin, doar de oboseala ultimelor două săptămâni de boală ale răposatului şi a nopţilor de priveghere de după săvârşirea sa.

Ritualul de înmormântare la ortodocşi – obiceiurile, privegherile, pregătitul pachetelor, gătitul mâncării pentru pomană, nemaivorbind de slujbele religioase – are un rol terapeutic: în oboseala cumplită care te cuprinde după ce-l îndeplineşti pe tot nu mai ai timp să-ţi mai aduci aminte de pierderea celui drag, urmând să te trezeşti, când toate s-au încheiat, ca după o anestezie. Dar râsul?

Râsul vine din sentimentul lui ”de data asta am scăpat”. E expresia unei bucurii: securea a căzut între noi, dar a lovit alături, nu pe mine. Moartea şi-a luat tributul, dar n-am fost eu: pentru un timp – o săptămână, o lună, un an – o să fie bine. Mai apoi, vom vedea. Noi să fim sănătoşi. Ne ridicăm de la masă, ştergându-ne la gură şi înghiţind ultima îmbucătură de colivă, grăind către gazdă: ”Să fie primit! Dumnezeu de odihnească!” Şi continuăm să ne bucurăm, în sinea noastră, că de data asta n-am fost noi... ci altcineva.