Cinci stele

Am fost de curând la Bucureşti la lansarea unei reţele de comunicatori; organizatorii au fixat, cam nefericit, după părerea mea, evenimentul în buricul săptămânii, într-o seară de miercuri, la un hotel de cinci stele din Capitală. Costurile cu cazarea urmau să fie decontate ulterior, în baza unei facturi, iar preţul unei camere single pentru o noapte a fost stabilit la 490 lei (preţ preferenţial, după cum mi s-a spus; aveam să aflu mai târziu că tariful de cazare era, de fapt, de 1.200 lei pe noapte).

Am intrat în Bucureşti după amiază, recunosc şi cu o oarecare emoţie dată de faptul că, pentru prima dată, urma să fiu răsfăţat de serviciile unei astfel de clase hoteliere. Surprizele neplăcute au început din momentul în care am ajuns - Slavă  GPS-ului! - în preajma hotelului: am depistat cu greu intrarea spre parcarea din spate, atât datorită meschinăriei cu care era semnalizată, cât şi mormanelor de zăpadă care o mascau eficient vederii din stradă. Am virat la dreapta către parcare, pe un drum cât un lat de maşină, din categoria offroad datorită şleaurilor de gheaţă, am apăsat - odată ajuns, cu chiu, cu vai, la bariera de acces - pe butonul pe care trebuia ca să mi se elibereze tichetul de parcare şi, după câteva slalomuri printre troiene de zăpadă de data asta, am găsit în final un loc de parcare.

La recepţie a fost cea de-a doua surpriză: am spus cine sunt (primisem pe e-mail, cu câteva zile înainte, confirmarea rezervării) şi de ce mă aflu acolo, mi s-a înmânat un formular de completat şi mi s-au cerut brusc 200 lei. Am întrebat pentru ce, de vreme ce serviciile de cazare urmau să fie achitate prin ordin de plată ulterior. ”Garanţie pentru servicii de cameră”, mi s-a spus; în traducere: dacă mi-ar fi trecut prin minte să dau iama prin sticluţele din mini-bar sau să vorbesc din cameră la telefon cu vreun fost coleg de liceu, mult mai norocos decât mine, relocat în Canada, să aibă de unde să-şi recupereze cheltuielile. I-am spus recepţionistei că n-am banii ăia (ceea ce era, parţial, adevărat: venisem în Bucureşti pentru doar o seară, cu rezervorul plin la maşină şi cu un minim de bani de buzunar). După ceva negocieri telefonice între recepţionistă şi, probabil, nişte şefi de-ai ei, dar şi după ce am fost studiat, nu neapărat discret, ca să-şi dea seama dacă am sau nu habar cu ce se mănâncă nişte servicii hoteliere de cinci stele, am fost acceptat şi fără plata garanţiei. ”Şi cu parcarea”, am revenit eu, ”ca şi client al hotelului este inclusă în tariful de cazare, nu?”. ”A, nu”, mi-a răspuns recepţionista, oarecum surprinsă de naivitatea întrebării, ”este 50 de lei pentru 24 de ore”. Am renunţat să mai dezbat aspectul şi mi-am luat cardul de acces în cameră.

Care cameră – confortabilă, e-adevărat, dar nu luxoasă – mi-a relevat, în final, adevărata filosofie a unui hotel de cinci stele din România (nu ştiu dacă este vorba de o adaptare autohtonă, sau chiar viziunea lanţului din care făcea parte hotelul ăsta): în mulţii bani care sunt ceruţi pentru cazare, nu se oferă mult mai multe servicii, ci doar posibilităţi suplimentare de a cheltui bani. Astfel, la televizorul plat din cameră (care, ca o paranteză, se vedea prost de parcă aş fi prins, pe vremuri, bulgarii cu antena aia tip lighean) trebuia să navighez prin vreo cinci opţiuni ca să ajung la cele doar opt posturi româneşti (parcă era pachetul ”social” de tv-cablu; evident nici un canal de filme sau din pachetul Discovery), la care se adăuga cam o duzină de posturi străine. Am intrat, din curiozitate, într-unul din periplurile ăstea ”telecomandate”, la opţiunea ”filme”, ca să aflu că vizionarea în cameră a unui film de prin 2010 costa 71 lei, dar că puteam vedea şi niste ”clasice” la doar 41 lei. La zona ”adult” mi-a fost şi frică să văd ce preţuri sunt; probabil aş fi ieşit mai ieftin să fac sex decât să văd la televizor cum fac alţii. În ceea ce priveşte mini-barul, am descoperit că produsul cel mai ieftin era o sticlă de Borsec de 200 ml (13 lei) şi am identificat urgent o sticlă de Merlot (care mie mi s-a părut cam de duzină), pe care am pitit-o cât mai adânc în fundul raftului, nu care cumva s-o răstorn din greşeală şi s-o sparg: valora pe la jumătatea salariului minim pe economie. Una peste alta, restul amiezii, până la debutul cocktail-ului ţinut patru etaje mai jos, am stat cuminte în vârful patului, îmbrăcat în halatul oferit de hotel (din care cam ieşeau scamele), încercând să nu mă las adormit de hârâitul constant al climatizatorului şi atent să nu apăs pe butonul nepotrivit al telecomenzii.

A doua zi dimineaţa, ieşeam la fel de greu precum intrasem din parcarea înzăpezită care a costat cât o noapte de cazare la o pensiune de bun-simţ din Ardeal, lăsându-mă, în sfârşit, cuprins de un odihnitor sentiment de uşurare.

Ca să închei: am avut parte, în ultimele decenii, de destule servicii hoteliere, atât în România, cât şi în ţări de pe continent, chiar dacă nu de categoria asta; ca urmare, vorbesc în oarecare cunoştinţă de cauză atunci când spun că cele 18 ore petrecute în hotelul ăsta au fost cea mai proastă experienţă de acest gen de care am avut parte; şi mai mult ca probabil şi ultima.