Mama îmi povesteşte discuţia avută acum câteva zile cu o cunoştinţă, vecină la un bloc situat mai jos pe stradă: ”îl înjura pe primar în fel şi chip şi se jura că n-o să-l mai voteze pentru că nu i-a pus şi ei o bancă la scara blocului. Am întrebat-o: bine, măi, dar dacă voi vreţi aşa de mult o bancă acolo, de ce nu v-aţi strâns toţi de pe scară, că sunteţi destui, să vă cumpăraţi şi să vă montaţi ce bancă vreţi voi? Păi de ce să dăm noi banii? - îmi povesteşte mama replica prietenei sale - că la blocul de alături le-a pus primăria bancă, de ce să nu pună şi la noi?”
Locatarii de la bloc - precum cunoştinţa mamei, cea atât de furioasă pe primărie şi pe primar că nu i se pune o bancă la scara blocului - au, în primul rând, o problemă de delimitare a proprietăţii. Pentru blocatar, proprietatea comună, indiviză, nu există: lumea lui coincide cu zona în care îşi poate pune amprenta personală şi, drept urmare, se încheie la uşa apartamentului. De acolo şi până la uşa de intrare pe scară - incluzând aici şi subsolul (dacă nu stă la parter), acoperişul (dacă nu locuieşte la ultimul etaj), aleea de acces şi spaţiul verde din jur – e un no man’s land care nu-l priveşte câtuşi de puţin şi care, în mod evident, cade în sarcina primarului, primăriei, firmei de salubrizare sau a oricui altcuiva. Blocatarul e, de cele mai multe ori, un venit de la ţară în căutare de lucru la oraş sau un fost locatar al unei case demolate de sistematizarea comunistă; ca urmare, în ambele situaţii viziunea sa asupra proprietăţii nu se poate desfăşura fără precizarea unor graniţe, a unor limite exacte ale ”domeniului” său. Un astfel de om este indiferent la stăpânirea în comun cu alţi – să zicem - nouă oameni a unui teren de 100 de hectare; dar se va simţi perfect împlinit dacă e proprietar – cu acte în regulă şi gardul aferent – pe doar un hectar de pământ.
Viziunea defectuoasă asupra proprietăţii îi face pe blocatari să fie norocul, dar şi blestemul fiecărui edil: cu o bancă montată la o scară de bloc se câştigă câteva zeci de voturi; în acelaşi timp, nimeni nu are curajul (care ar însemna şi o sinucidere politică şi electorală) să le spună acestora că ar trebui să înceteze să mai aştepte pomană de la primării şi să înceapă să facă, împreună, ceva pentru înfrumuseţarea şi dotarea şi curăţenia spaţiilor care le-au revenit, în comun, la cumpărarea apartamentului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu