Prin Secuime

Am trecut în urmă cu puţină vreme prin Secuime, în drumul dinspre Vâlcea spre Moldova şi înapoi. Îmi place zona, am mai vizitat-o, îmi plac locuitorii de acolo, chiar dacă nu înţeleg maghiara pe care o vorbesc, şi am constatat că, dincolo de barierele lingvistice, oamenii sunt primitori, civilizaţi şi cu bun-simţ. Bref: o vizită în Secuime e modul în care pot fi excursionist în(tr-un fel de) străinătate, fără să trebuiască să trec o graniţă fizică.

Am remarcat, însă, ca şi în dăţile trecute, sărăcia de ansamblu a zonei. Sau nu atât sărăcia, cât delăsarea administrativă, pe care am pus-o pe seama absenţei alocărilor bugetare de la indiferent ce nivel. Orăşelele din Secuime – ultimul prin care am trecut a fost Târgul Secuiesc – parcă au rămas aşa, neschimbate, de decenii întregii şi vin dintr-o altă lume. Zona centrală – obligatoriu însemnând un parc, înconjurat pe toate laturile de o stradă şi mărginit de case vechi – este în aceeaşi stare aproape peste tot: trotuare cârpite sau cu gropi, carosabil unduitor din piatră cubică, borduri ciobite sau îngropate pe jumătate, gărduleţele sau băncile din parc care parcă au slujit drept recuzită în vreo scenetă a TVR-ului din anii ’70. Drumurile judeţene sunt proaste, pline de petece de asfalt şi cu marcaje de mult timp şterse. Este evident că nu s-a investit nimic în infrastructură de ani buni şi nu cred că este doar vina primarilor sau a primăriilor. Oricine ştie că lucrările mari din categoria asta se fac cu alocări (la fel de mari) financiare de la bugetul central; ori, se pare că aceste alocări lipsesc. Şi nu este vorba de lene: acum, ca şi în alte dăţi, am observat că terenurile agricole de-a dreapta şi de-a stânga drumului sunt toate cultivate şi bine întreţinute.

De cealaltă parte a munţilor, vechiul Regat este locul unde s-a născut cuvântul ”borduriadă”, adică schimbarea bordurilor la fiecare patru ani, indiferent dacă este sau nu necesară operaţia. Centrele oraşelor din Oltenia, Muntenia sau Moldova, indiferent de gradul de sărăcie al locuitorilor lor, au obligatoriu pavaje cu marmură, granit sau pavele viu colorate, fântîni muzicale sau alte invenţii urbanistice care mai de care mai costisitoare. În acelaşi timp, terenuri agricole pline de bălării mărginesc, mai peste tot, drumurile judeţene asfaltate până în mijloc de pădure cu fonduri de la Consiliile Judeţene.

Dacă pe vremea vechii RAM (Regiunea Autonomă Maghiară) din anii de început ai comunismului reticenţa conducerii de la Bucureşti de a aloca bani Secuimii era de înţeles (pe aceleaşi considerente pe baza cărora dezvoltarea Basarabiei – adică a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti - nu a fost niciodată o prioritate a conducerii URSS), gestul guvernelor post-decembriste de a priva de investiţiile vitale oraşele din Harghita şi Covasna îi desconsideră pe locuitorii acestora şi îi transformă în nişte captivi în propria ţară. Mai e de mirare că, în primul rând în perspectivă afectivă şi, în consecinţa acesteia, în cea politică, maghiarii din Harghita şi Covasna privesc mereu cu speranţă către Ungaria?

Aflu mai recent că sistemul de vot numit ”uninominalul pur” ar urmări, în optica USL, eliminarea UDMR de pe scena politică. Dar un astfel de rezultat se poate obţine foarte simplu şi durabil de către orice coaliţie aflată la putere prin încetarea de a-i privi pe românii din Secuime ca pe nişte cetăţeni de mâna a doua: o politică investiţională susbstanţială, dirijată coerent de la Bucureşti, i-ar transforma pe etnicii maghiari în români fideli, care nu mai trebuie să privească mereu cu jind spre liderii udemerişti şi spre politica Budapestei.