Anul trecut, cred că era pe la începutul verii, am fost cu fetiţa mea la o expoziţie combinată - pictură şi fotografie - la Muzeul de Istorie de pe Calea lui Traian; era într-o marţi, iar despre vernisajul expoziţiei citisem în ziarele apărute în săptămâna de dinainte materiale în nota obişnuită a presei locale: adică citate ale oficialilor participanţi, spicuiri din discursul organizatorului şi ceva date despre artişti (în această ordine a importanţei), plus câteva ilustrări fotografice, mai mult cu cei prezenţi la vernisaj şi mai puţin cu lucrările expuse.
Expoziţia a fost, în primul rând, una interesantă şi, pe ansamblu, agreabilă. Am avut şansa să o vedem şi să o comentăm pe îndelete, fiind complet singuri în sălile muzeului. La ieşire, am întrebat-o pe doamna care vindea biletele la intrare (am plătit 3 lei pentru două persoane, un adult şi un copil) dacă au avut mulţi vizitatori, de la vernisaj şi până atunci (adică în cele cinci zile trecute).
Mi-a răspuns că noi suntem primii.
Nu, nu a fost un caz izolat: am mai mers, de atunci, şi la alte expoziţii, constatând că impactul acestor evenimente culturale era identic: vernisaje pompoase, animate, pline de oficiali vanitoşi, intelectuali ce îşi recuperează latura artistică doar în lumina proiectoarelor de la camerele de filmat, jurnalişti de serviciu sau pur şi simplu băgători de seamă interesaţi mai degrabă de mesele cu gustări şi băuturi pe gratis... urmate de o deplină pustietate în restul zilelor în care simezele stau ocupate.
Departe de a mai fi un fenomen intim, de comuniune între obiectul artistic şi admiratorul fermecat, consumul de artă în oraşul ăsta este, obligatoriu, o activitate de grup, la care se vine nu pentru a vedea, ci pentru a fi văzut. Un vernisaj devine, astfel, subiect şi de rubrică culturală, dar şi de cronică mondenă; este ocazia perfectă de a prezenta o rochie, un autoturism, cea mai recentă vacanţă sau un ceas de firmă; este momentul de glorie al intelectualui comunitar, al mecena-ului (ştiu ca e un abuz lingvistic; tocmai de aceea mi s-a părut potrivit) pe bani iliciţi sau al politicianului suferind de narcisism televizat. Arta devine un mijloc, nu un scop în sine, manifestarea ei e doar o treaptă într-o ascensiune spre sfere mai înalte (sau măcar mai vizibile), iar lucrările agăţate pe pereţi fac simplă figuraţie şi decor într-un spectacol în care ele nu au avut niciodată rolul principal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu