Străinul providenţial

Românii nu au încredere în români. Citeam acum mai mulţi ani – cred că era vorba de ”Din psihologia poporului român” a sociologului Dumitru Drăghicescu, din 1907 - că românii se defineau pe ei înşişi prin mai multe caracteristici negative decât pozitive; la peste un veac de atunci, situaţia s-a schimbat prea puţin, iar neîncrederea românului în sine este aceeaşi. Şi scurta istorie post-decembristă e semnificativă: acum 22 de ani, Revoluţia de la Timişoara pornea de la arestarea unui pastor maghiar (László Tökés), la sfârşitul lui 2009, alianţa PSD – PNL propunea (şi a şi adunat un procent însemnat de voturi ca urmare a acestei decizii) la conducerea guvernului un neamţ (Klaus Johannis), iar manifestaţiile care animă seară de seară, de o săptămână, mai toate oraşele mari ale României au pornit de la susţinerea acordată unui medic palestinian (Raed Arafat). Este însă ceva normal într-o ţară în care cea mai lungă (şi una dintre cele mai benefice) dintre domnii a fost cea a unui german (Regele Carol I, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen).

Post Scriptum, în aceeaşi idee: un bun prieten glumea prin anii ’90: ”singura soluţie să ieşim din criză, e să declarăm război Statelor Unite şi a doua zi să ne predăm!”