Trăim într-un paradox continuu. Chiar faptul că trăim este, într-un fel, un paradox (iar pentru unii dintre noi, o sursă de perpetuă mirare). Deschidem în fiecare zi uşi în spatele cărora se află exact opusul a ceea ce scrie la intrare. Ne pregătim, dimineaţa, de evenimente care se întâmplă, la prânz, exact pe dos. Ne bucurăm, pentru ca să ni se dea apoi numai motive de întristare. Admirăm forma şi înghiţim în sec la vederea golului în care ar trebui să fie fondul.
Ne-am obişnuit, în felul acesta, să auzim de tot felul de creşteri economice, dar să nu găsim nici un ban în plus prin buzunare, să fim înconjuraţi de râuri şi izvoare proaspăt ieşite din munte, dar să plătim mult pentru o apă gălbuie care ne murdăreşte chiuvetele, să străbatem zilnic un oraş turistic în care nu vine nimeni, dar din care toţi vor să plece, să citim zeci de ziare fără să aflăm nimic important sau cert, să ni se spună că a scăzut şomajul, dar să auzim de tot mai mulţi cunoscuţi care rămân fără slujbe. Asistenţa medicală e gratuită, dar dacă eşti internat trebuie să-ţi cumperi singur medicamentele de la farmacia din faţa spitalului. Ştim că suntem în criză, însă slalomul pe trecerile de pietoni de pe Calea lui Traian printre maşini scumpe a devenit disciplină sportivă obligatorie oricărui pieton. Magazinul de haine second-hand e peste drum de cazinou, iar casa de amanet e la parterul clubului de fiţe. Pentru fiecare fabrică ce dă faliment, se deschid două supermarketuri şi în spaţiul fostei librării funcţionează o casă de pariuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu