Eram prin vară la un târg de artă populară (fac şi aşa ceva) la Muzeul Satului ”Dimitrie Gusti” din Bucureşti; la masa la care îmi vindeam cermica au ajuns mai mulţi copii, plecaţi cu autocarul într-o excursie. Unul din ei m-a întrebat cît costă un produs. ”Opt lei”, i-am răspuns. Observ o uşoară blocare, de câteva secunde: ”adică 80.000, nu?”, mă întreabă un altul. ”Da, zic, 80.000 lei vechi, 8 lei noi”. ”A, aşa”, se luminează la faţă toţi. Şi încep să cumpere. Peste un minut, unul dintre vizitatori vede alte piese aflate la vânzare. ”Dar astea cât costă, domnu’?” ”Zece lei”, răspund. ”Adică o sută de mii, nu-i aşa?” Le dau – ce să fac? - din nou dreptate: ”da, o sută de mii lei vechi, adică 10 lei noi”. Şi au luat şi din acelea. Contrariat, îi întreb la un moment dat: ”Dar voi câţi ani aveţi? În ce clasă sunteţi?” ”Nouă ani”, răspund câţiva, ”într-a III-a”.
După plecarea puştilor, încep să calculez în gând: copiii ăştia au nouă ani, eram în 2011, înseamnă că atunci când s-a făcut denominarea, în 2005, ei aveau cam trei ani. Probabil că nici nu au habar cum arătau leii vechi. Cu toate acestea, pentru a avea singuranţa unor cheltuieli, ei trebuie să raporteze totul la o monedă care nu mai există de şase ani, pe care n-au văzut-o niciodată şi care nu mai are vreo legătură cu prezentul şi cu atât mai puţin cu viitorul. Totuşi fac asta, de fiecare dată.
Cred că, pe de o parte, la modul superficial, este vorba de educaţie. Sau de lene şi de inconştienţa unor părinţi care nu iau în seamă faptul că o apreciere limpede a banilor pe care îi va utiliza în fiecare zi a restului vieţii ţine de formarea unui individ, încă din stadiul copilăriei. Un om care trebuie să facă permanent în minte conversii între leul nou şi cel vechi (sau invers) – evident încurcându-le frecvent – are un handicap asemănător bâlbâitului sau miopiei.
Cred însă că partea de educaţie, de formare (de fapt, de absenţă a lor), este doar de suprafaţă. Şi că, în adânc, e vorba de o lipsă de respect a românilor pentru actuala monedă naţională. Românul obişnuit nu are motive – de ani buni – să manifeste cea mai mică consideraţie faţă de leul nou. Cumpără din ce în ce mai puţine în schimbul lui şi plăteşte, din ce în ce mai mulţi, pentru rate la diverse credite. Leul ”înnoit” nu are mai multă putere decât cel vechi, din contră; şi atunci, pentru a-i da substanţă, ”carne”, oamenii îl ”umplu” cu valoarea veche, nedenominată: ”100 de lei” sună jalnic; dar ”un milion” parcă mai are sens... şi putere.
Ca o paranteză: acelaşi român cu probleme de conversie între leii vechi şi noi, nu are nicio dificultate, aflat în străinătate, să aprecieze la reala valoare lucruri sau servicii pe care le plăteşte în euro. Pentru că, încă (deşi nu se ştie, acum, pentru cât timp), moneda unică europeană se bucură de respectul lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu